Şuţii sătmăreni – produse de export

Pentu hoţii de buzunare sătmareni, oraşul de pe malul Someşului a devenit doar un loc al uceniciei. Aici învaţă, exerseasă, se perfectionează şi pe urmă… emigrează. Aşadar, din perspectiva suţilor, Satu Mare reprezintă doar un loc de şcolarizare iar satmărenii – simple materiale didactice.

Capşunarii, zidarii, inginerii sau doctorii emigrati în Occident nu sunt singurii sătmareni nostalgici care au revenit acasă de Sărbatori. Hoţii noştri de buzunare au si ei concediul lor ( autoproclamat şi pe o perioadă nedeterminată). Cu trei dintre aceştia am reuşit să conversez şi eu preţ de câteva minute, timp suficient pentru a-mi dezvălui unele dintre secretele „meseriei” lor. Mezinul, Isidor Kiss dupa numele din buletin, Maţul după cum îl apelau colegii lui, a fost de departe cel mai dornic în a-şi descrie tehnicile buzunăreşti si contextele în care le aplică.
Astfel, indiferent de anotimp, moment al zilei sau urbe a Europei, locul “atacului” trebuie să fie unul aglomerat, galagios şi lipsit de poliţişti. “Apropo de poliţişti”, întrerup în mod nepoliticos, relatarea lui Maţu’. “Ce păţiti în Occident daca sunteţi prinşi?”. Raspunsul a fost unul neasteptat de înversunat. Conţinea o serie de adjective si referiri la rude de gradul I, indiciu clar pentru mine că trebuie sa abandonez acest subiect şi oricare altul legat de oameni legii. Revenind la discutia privind aglomeraţia am aflat că acest factor are menirea nu doar de a masca actul furtului din buzunare ci şi de a distrage atenţia “fraierilor”, după cum îsi intitulează ei victimele. “Vezi tu cum stă treaba?. Aici e chestie de aia de psihalagie (n.r. psihologie). Când îi galagie şi lume multă, fraieru’, în mintea lui, îi  atent la o gramadă de lucruri şi pe noi nu ne mai bagă în seamă”.Aşa explica mezinul trupei, în limbaj neaoş, limitele atenţiei distributive. Adrian Grecu (alias Chibritu’), seniorul bandei, la doar 22 de ani, simte nevoia să-şi completeze colegul. Îmi spune că el preferă mulţimile în care predomină femeile. Nu pentru sex-appeal – ul acestora ci pentru comportamentul distrat pe care-l manifestă în timpul cumpărăturilor. Se pare că, în ciuda părerii generale, vârstnicii sunt cele mai dificile victime. „De batrâni (n.r. cei din Paris) nici nu te poţi apropia că imediat strigă dupa miliţie” a fost replica pe care Zoltan M. (16 ani) a considerat-o potrivită pentru a intra în conversaţie.

Uneltele meseriasilor

Ca orice breaslă care se respectă, şutii deţin la rândul lor o sumă (redusă e adevarat) de unelte. Acestea nu le sunt neapărat necesare, însă le fac misiunea mult mai facilă. Sişul a fost si rămâne unealta de bază. Un instrument al cărui tăiş  rivalizează cu bisturiul chirurgical. Cu ajutorul sişului „meseriaşii” fac o taietură  în partea de jos a poşetelor. Prin breşa creată sustrag obiectele pe care simţul tactil le identifică a fi mai valoroase. Totul trebuie sa dureze maximum 6,7 secunde. În cazul sacoşelor, în special a celor adânci, se apelează la un cleşte, de genul celor folosite de cofetari. Cleştele le permite să ajungă la obiectele de pe fundul sacoşei fară a fi necesar să se aplece prea mult şi a risca astfel să fie descoperiţi. Totul se petrece în spatele paravanului creat de complici. Un instrument inedit, numit „momeală” îl poate constitui chiar portofelul hoţului. Prin acest procedeu se apelează din nou la un factor psihologic – atracţia banului. Astfel, unul dintre şuţi merge înaintea victimei fiind atent să menţină o distanţă cât mai mică faţă de aceasta. Al doilea paşeşte în spatele victimei, în imediata ei apropiere. Alţi doi complici flanchează victima, în scopul mascării momentului în care se va acţiona. În momentul în care victima ajunge în dreptul unui reper fixat în prealabil, hoţul din faţa victimei „scapă” portofelul, doldora de bancnote, special aşezate pentru a se împrăştia pe trotuar. În acea clipa reactia majoritatii „fraierilor” este de a se opri brusc şi a-şi concentra atenţia asupra comorii de la picioarele lor. Precum în cazul accidentelor auto, „meseriaşul” din spate se loveşte „accidental” de victima, fracţiune de secundă în care se întâmpla actul furtului în sine.

Satu Mare e prea…  mic

Dacă urbea  sătmareană a reprezentat Gradiniţa, Şcoala Generală (de Corectie) şi Liceul, atunci se poate spune că Parisul este pentru cei trei, localitatea în care au absolvit Facultatea. Profesori le-au fost albanezii iar asistenţi universitari – africanii. Au plecat din Satu mare acum 2 ani şi nu par a regreta deloc decizia luată. „Oraş mic, oameni săraci, criză şi, pe lângă toate astea, <<miliţienii>>  ne ştiau pe toţi. Nu prea mai puteam face mare lucru aici”, argumentează Chibritu’. Prin urmare au plecat spre capitala Hexagonului. Şi-au propus iniţial o vizită scurtă, „de lucru”, dar rezultatele i-au convins sa rămână definitiv. „Albanezii din Paris?! Pfff.. ăia  au  şcoala nene, au organizare! Noi suntem copii mici pe lînga ei, dar creştem că mai învăţăm de la ei şi de la africani” spune Maţu’.
De la interlocutorii mei am aflat că albanezii parizieni lucrează în echipe de 15-20 de persoane, regizând adevarate scene de haos, în care-i implică  pe citadinii francezi. Când totul se calmează, unul dintre ei, îngrijorat nevoie mare, le cere tuturor să-şi verifice portofele şi obiectele de pret.Acest sfat „prietenesc” are un singur scop, acela de a dibui buzunarele în care viitoarele victime îşi ţin obiectele de valoare. În etapa urmatoare fiecare albanez îşi alege câte o ţintă pe care o va însoţi în următoarele minute. Ceea ce urmează e uşor de anticipat. În concluzie, pot fi subliniate două aspecte pozitive: 1 – din Satu Mare nu emigreză doar oamenii utili socieţii ci şi infractorii ; 2 – să spunem bogdaproste că delincvenţii rămaşi nu sunt de origine albaneza sau africana.