Aurel Popp, comemorat la Satu Mare

Dacă a fost vreodată om care să întrupeze aşa-numitul suflet al Sătmarului, din care au mai rămas doar franjuri, acela a fost pictorul, sculptorul şi graficianul Aurel Popp, care şi-a găsit locul binemeritat în panteonul artiştilor nemuritori ai neamului.

La 55 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai de valoare artist şi activist social pe care l-a dat Sătmarul, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, în colaborare cu Muzeul Judeţean, a organizat luni manifestări comemorative pentru a cinsti cum se cuvine amintirea acestuia.
În cripta recent renovatei capele funerare a Familiei Popp, protopopul greco-catolic s-a rugat pentru sufletele artistului, ale strămoşilor şi urmaşilor săi, care-şi dorm somnul de veci în acel loc, apoi reprezentanţii instituţiilor organizatoare eu depus jerbe de flori la mormântul lui Aurel Popp.
După orele amiezii, oamenii de cultură sătmăreni au participat la un simpozion dedicat operei artistice a celui comemorat, chiar într-una din sălile Muzeului de Artă ce găzduieşte, din 1969, expoziţia permanentă cu lucrările maestrului Aurel Popp.
După cum a subliniat directoarea Muzeului de Artă, Judith Erdos, chiar dacă noile generaţii nu mai sunt din cale afară de interesate de asemenea chestiuni, viaţa şi opera acestei personalităţi a lumii artistice trebuie promovate în continuare, măcar pentru a păstra rămăşiţele acelui suflet al Sătmarului de care pomeneam la începutul articolului.
Născut în 1879 la Căuaş, într-o veche familie de preoţi greco-catolici, Aurel Popp a rămas orfan de tată de la vârsta de patru ani şi atât copilăria sa, trăită împreună cu ceilalţi trei fraţi aflaţi în grija mamei, cât şi tinereţea petrecută mereu pe drumuri în căutarea recunoaşterii valorii sale artistice, au fost marcate de greutăţi şi sărăcie cruntă.
Nu degeaba a fost influenţat încă din adolescenţă de valorile numite acum „de stânga”, implicându-se activ în mişcarea socialistă a vremii, din care i s-au tras destule necazuri.
A studiat artele plastice la Budapesta şi şi-a lărgit orizonturile culturale în timpul stagiului militar efectuat în capitala imperială Viena, după care a reuşit să obţină chiar şi o bursă de studii la Paris, fiind urmărit şi acolo de sărăcia de care nu mai putea să scape.
Pentru a se întreţine în capitala culturală a lumii, a muncit ca hamal în docurile de pe malurile Senei.
Întors la Satu Mare în 1913, a întrezărit o licărire de speranţă că-şi va găsi un loc tihnit în lumea aceasta, a organizat chiar şi o expoziţie personală cu lucrările realizate în periplurile sale prin străinătate, însă izbucnirea Primului Război Mondial a pus capăt brutal viselor sale.
Pictura „În grădină”, întreruptă în 1 august 1914, după cum precizează el însuşi „la bătaia de amiază a clopotelor, când am primit convocarea pentru războiul mondial”, ilustrează cum nu se poate mai bine sfârşitul perioadei rămase în istorie sub numele de Belle Epoque.
Având grad de ofiţer în armata austro-ungară, a luptat pe fronturile din Italia şi Rusia, iar experiența de participant activ la război a fost determinantă în evoluția ulterioară a viziunii sale artistice cu implicare socială (materializată mai târziu prin realizarea unei serii de lucrări, unele de mari dimensiuni, cu tematică antimilitaristă). În perioada anilor de front a realizat un număr impresionant de desene și schițe, de la portrete ale unor camarazi de arme, la scene din tranșee, cele mai cunoscute, precum pictura „Atacul”, fiind expuse la Muzeul de Artă din Satu Mare.
Întors acasă cu traume evidente, s-a alăturat, asemenea altor intelectuali de stânga ai epocii sale, mişcării socialiste foarte la modă la sfârşitul războiului şi şi-a asumat un rol activ, la nivel local, în revoluţia bolşevică ungară, pentru înăbuşirea căreia armata română a mărşăluit până la Budapesta.
Anchetat de autorităţile noii administraţii româneşti a Sătmarului, Aurel Popp a scăpat de orice pedeapsă datorită intervenţiei prietenului său, Octavian Goga, poet şi militant pentru unitatea naţională a românilor, cu influenţă mare în rândul politicienilor de la Bucureşti.
În perioada interbelică s-a remarcat prin contactul cu Colonia de pictură de la Baia Mare, dar mai cu seamă prin înfiinţarea la Baia Sprie a unei colonii mai mici, cu pictori avant-gardişti, care s-au grupat în jurul lui şi au avut o activitate cu adevărat prolifică.
Recunoaşterea oficială a valorii sale artistice a venit târziu, în 1958, când i s-a conferit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române, dar, în spiritul de frondă ce i-a caracterizat toată viaţa, nu a primit personal această distincţie. De-altfel, această atitudine de frondă i-a ieşit la iveală, în diverse forme, atât pe vremea imperiului, cât şi după instaurarea administraţiei româneşti, când, de exemplu, a refuzat să execute singura comandă primită de la stat, lucrarea Moartea lui Decebal, dar şi în timpul administraţiei horthyste, când a fost atacat furibund de presa fascistă din cauza opiniilor sale pacifiste.
Aspectul care îl îndreptăţeşte cel mai mult să fie considerat „sufletul Sătmarului” este următorul: în vremurile în care simţea orice formă de discriminare sau oprimare din partea autorităţilor maghiare împotriva comunităţii româneşti sătmărene, îşi semna lucrările cu numele Aurel Popp, însă nu de puţine ori s-a întâmplat în perioada interbelică să-şi semneze lucrările cu numele Papp Aurél.