Plata concediului anual neefectuat

“Atunci când pune capăt din proprie iniţiativă raportului său de muncă, un lucrător are dreptul la o indemnizaţie financiară în cazul în care nu a putut să efectueze în tot sau în parte concediul anual plătit.” Soluţia aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a fost pronunţată ca răspuns la intrebările preliminare primate de la o instanţă naţională, pentru soluţionarea cauzei de mai jos.

Domnul Hans Maschek, funcţionar în oraşul Viena, s-a pensionat cu efect de la 1 iulie 2012. Între 15 noiembrie 2010 şi 30 iunie 2012, acesta nu s-a prezentat la locul de muncă. În perioada cuprinsă între 15 noiembrie şi 31 decembrie 2010, domnul Maschek a fost în concediu medical. De la 1 ianuarie 2011, în temeiul unei convenţii încheiate cu angajatorul său, s-a obligat să nu se prezinte la locul de muncă continuând totodată să îşi primească salariul.

După ieşirea la pensie, domnul Maschek a solicitat angajatorului său plata unei indemnizaţii financiare pentru concediul anual plătit neefectuat, susţinând că s-a îmbolnăvit din nou cu puţin timp înainte de ieşirea la pensie. Angajatorul i-a respins cererea pentru motivul că, potrivit, un lucrător care pune capăt raportului său de muncă din proprie iniţiativă – printre altele pentru că solicită ieşirea la pensie – nu are dreptul la o astfel de indemnizaţie.

Sesizat de domnul Maschek cu o acţiune împotriva acestei respingeri, Tribunalul Administrativ din Viena a solicitat Curţii să se pronunţe cu privire la compatibilitatea unei asemenea reglementări cu dreptul Uniunii, mai exact cu Directiva 88/2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.

Prin hotărârea pronunţată pe data de 20 iulie 2016, Curtea aminteşte că această directivă prevede că orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni şi că acest drept la concediu anual plătit constituie un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanţă deosebită. El este acordat fiecărui lucrător, indiferent de starea sa de sănătate.

În cazul în care raportul de muncă încetează şi, prin urmare, efectuarea concediului anual plătit nu mai este posibilă, directiva prevede că lucrătorul are dreptul la o indemnizaţie financiară pentru a se exclude situaţia ca, din cauza acestei imposibilităţi, lucrătorul să nu poată beneficia de dreptul respectiv, nici chiar sub formă pecuniară.

Curtea precizează în această privinţă că nu este relevant motivul pentru care a încetat raportul de muncă. Prin urmare, faptul că lucrătorul încetează din proprie iniţiativă raportul de muncă nu are nicio incidenţă asupra dreptului său de a percepe, dacă este cazul, o indemnizaţie financiară pentru concediile anuale plătite pe care nu a putut să le efectueze înainte de încetarea raportului său de muncă.

Curtea concluzionează de aici că directiva se opune unei legislaţii naţionale precum reglementarea privind regimul financiar al funcţionarilor din oraşul Viena, care îl privează de dreptul la o indemnizaţie financiară pentru concediile anuale plătite neefectuate pe lucrătorul al cărui raport de muncă a încetat în urma cererii sale de pensionare şi care nu a fost în măsură să efectueze în întregime concediul anual plătit înainte de data încetării acestui raport de muncă.

În plus, Curtea aminteşte propria jurisprudenţă potrivit căreia un lucrător are dreptul, cu ocazia pensionării sale, la o indemnizaţie financiară pentru concediul anual plătit neefectuat pentru motive de boală. Prin urmare, domnul Maschek are dreptul la o indemnizaţie financiară pentru perioada cuprinsă între 15 noiembrie şi 31 decembrie 2010, în care s-a stabilit că era în concediu medical şi că nu a putut, din acest motiv, să efectueze în întregime concediul anual plătit la care dobândise dreptul în această perioadă.

Curtea adaugă că dreptul la concediu anual are o dublă finalitate, şi anume de a-i permite lucrătorului să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă şi să dispună de o perioadă de destindere şi de recreere

Pentru a asigura efectul util al acestui drept la concediu anual, Curtea stabileşte următorul principiu: un lucrător al cărui raport de muncă a încetat şi care, în temeiul unui acord încheiat cu angajatorul său, continuând totodată să îşi primească salariul, era obligat să nu se prezinte la locul de muncă pentru o perioadă determinată care preceda ieşirea sa la pensie nu are dreptul la o indemnizaţie financiară pentru concediul anual plătit neefectuat în această perioadă, cu excepţia cazului în care nu a putut să efectueze acest concediu din motive de boală.

Prin urmare, Curtea statuează că îi revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situaţia domnului Maschek în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2011 şi 30 iunie 2012. În caz afirmativ, acesta nu va avea dreptul la o indemnizaţie financiară pentru concediul anual plătit pe care nu a putut să îl efectueze în această perioadă, cu excepţia cazului în care nu a putut să efectueze în întregime concediul anual plătit din motive de boală.

Pe de altă parte, Curtea subliniază că, deşi directiva are ca obiect stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în materia organizării timpului de lucru – cerinţe pe care statele membre trebuie să le respecte –, acestea din urmă dispun de posibilitatea de a introduce dispoziţii mai favorabile lucrătorilor. Astfel, directiva nu se opune unor dispoziţii naţionale care prevăd un drept la concediu anual plătit cu o durată superioară duratei minime de patru săptămâni garantate de directivă şi acordat în condiţiile de obţinere şi de acordare stabilite de dreptul naţional.

În consecinţă, statele membre sunt libere să acorde lucrătorilor concedii anuale plătite mai mari decât concediul anual plătit minim de patru săptămâni prevăzut de directivă. În această ipoteză, statele membre pot prevedea să acorde unui lucrător care nu a efectuat în întregime concediul anual plătit suplimentar înainte de încetarea raportului de muncă din motive de boală un drept la o indemnizaţie financiară corespunzătoare acestei perioade suplimentare. Este de competenţa statelor membre să stabilească condiţiile acestei acordări.

Ce prevede Codul muncii român?

Vă propunem o simplă selecţie de dispoziţii din Codul muncii din 2003, actualizat, fără alte comentarii suplimentare (găsiţi, de altfel, comentarii utile, în varianta Lege5).

Am făcut sublinieri în text pentru a ne apropia, spre comparaţie, de situaţia prezentată mai sus

Art. 144 (2) Dreptul la concediu de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări.
Art. 145 (1) Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare.
Art. 145 (4) La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.
Art. 146 (3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Sursă: http://legestart.ro/