Câinii fără soartă, pericol pentru societate

Eu nu sunt împotriva vieţii, dar nici de partea pericolului pe care uneori viaţa îl reprezintă pentru mine şi societatea în care convieţuiesc. Eu nu sunt împotriva animalelor, dar îmi iubesc viaţa suficient de mult încât să pot afirma cu certitudine că unele animale ce trăiesc în anumite circumstanţe reprezintă un real pericol pentru sănătatea mea şi a altor sute de mii de români.

de Gabriela Puscasiu

Problema câinilor comunitari nu este nescunoscută pentru nimeni. Cu toţii ştim că maidanezii, care sunt din ce în ce mai mulţi pe străzi, reprezintă pericol public. Dar ce nu ştim noi este că nimeni nu este răspunzător pentru ei. Pe cine tragem la răspundere dacă un câine comunitar ne muşcă copill de braţ sau de picior? Pe cine trimitem la închisoare dacă o haită de maidanezi ne sfâşie sora, fratele, părintele până la moarte? Ei bine, vedeţi, pe nimeni!!!

Cum spuneam, eu nu sunt împotriva câinilor, dar îmi iubesc viaţa suficient ca să o pot spune „sunt pentru eutanasierea” lor. A nu se înţelege greşit, eu nu vreau să-i adormim pe toţi. Aşa cum susţin ONG-urile, şi eu cred că şi animalele au dreptul la viaţă. Din nefericire însă, tot noi, oamenii, suntem răspunzători de ei. Foarte mulţi români aleg să scape de pui şi să-i arunce în stradă, alţi mii de români alimentează câinii străzii şi îi obişnuiesc pe lângă blocuri, şcoli, în cartierele cu blocuri unde populaţia este evident mai mare decât în zonele cu case. În asemenea condiţii, aceşti maidanezi devin periculoşi. Ei sunt purtători de boli şi infecţii grave, care se transmit prin muşcături, zgârieturi şi nu numai. Azi-mâine nu ne mai putem lăsa copiii la joacă lângă bloc, pentru că oriunde te uiţi dai de-un căţel fără stăpân. Şi ce e de făcut, te întrebi probabil. Păi nimic, adică nimic „plăcut”. Numărul acestor animale nu va scade niciodată. Ba din contră, el va creşte şi odată cu el şi periculozitatea socială.

Nefericirea este că niciuna din soluţiile date până acum nu ne-a ajutat. Vaccinarea, deparazitarea lor şi introducerea unor chipuri în urechile lor nu ne-a ajutat să scăpăm de ei. Închiderea lor temporară într-un azil sau centru pentru a fi date mai apoi spre adopţie tot nu a fost soluţie, pentru că nimeni nu îi vrea!!! Şi uite aşa ei rămân pe străzi. Şi dacă revenim la întrebarea ce e de făcut? Oare este eutanasierea o posibilă soluţie? Desigur nu ea nu trbeuie să fie prima variantă luată în calcul, dar dacă de atâţia ani nimeni nu a putut rezolva problema câinilor comunitari, dacă toate ONG-urile ce militau, şi încă o fac, pentru drepturile animalelor nu au reuşit să-i salveze şi să-i ajute…noi ce să facem?

Administraţiile locale nu au buget alocat pentru azile şi centre pentru aceşti câini, degeaba sunt voluntari care s-ar ocupa. Oamenii de afaceri nu au bani de aruncat pe geam de dragul acestor animale, aşadar nu există susţinere nici măcar din sfera privată.

Atunci apare din nou întrebarea: Ce e de făcut??? Până când vom putea trăi cu aceste animale printre noi? Este oare etic să le luăm viaţa? Eu cred că da, cel uţin acelora dintre ei care oricum nu duc o viaţă nici măcar de câine: sunt bătrni, bolnavi incurabili, cu fracturi sau urechile ciopârţite şi multe alte sufierinţe pe care din păcate le mai şi împărtăşesc cu noi oamenii.