Stop vieţii. Politica are prioritate!

Pe vremea aceasta de criză, mai reuşesc să ne ridice capul din pământ cei care ne umplu de pliante, fluturaşi, hârtii de tot felul, pe aproape toate drumurile. Aşa mi s-a întâmplat într-o zi. Am primit un pliant de culoare roşie, în care anumite Fundaţii îşi trecuseră o serie de argumente, pentru a determina populaţia să doneze sânge. Nimic anormal, din contra, apreciabil, ca idee! Ce m-a deranjat era că, de această iniţiativă se agăţase şi un partid politic, nimic întâmplător, e an de campanie, la prezidenţiale.  Sigla acestui partid conţine culoarea roşie. Ne-am obişnuit, o dată la patru – cinci ani ni se cere sângele, şi deci, înainte de orice, politica. 

De departe, intenţia clasei politice nu este de a chema la a dărui viaţă, pentru că ei ne-o iau cu forţa, în calupuri de câte patru ani. Nu îi interesează viaţa noastră, din moment ce, spitalele primesc sau nu bani, în funcţie de care partid e la putere. Dacă ai neşansa să trăieşti într-un oraş în care primarul nu e din acelaşi partid cu ministrul sănătăţii, te anunţ că nu ai voie să te îmbolnăveşti în acest mandat, deoarece nu avem aparatură, nu sunt fonduri, nu avem sânge, şi deci, politica are prioritate.

Ceea ce nu ştiu cei din politica de doi bani din ţara noastră, este că sângele nostru nu mai este bun de donat, mai ales la intervale de patru ani, pentru că ei, chiar ei, ne-au făcut sângele rău. Românul are sângele infectat de minciunile politicii şi de tot ce ţine de ea. Într-o zi, din întâmplare mi-am asortat cămaşa şi cravata la culorile unui partid. Nu am băgat de seamă, eu le combinasem, pentru că, pur şi simplu, se asortau. Un cetăţean, turmentat de aburii alcoolului, m-a întrebat dacă anul acesta „va ieşi la conducere?” partidul ale cărui culori le nimerisem. Cetăţeanul turmentat, al lui Caragiale, avea dileme legate tot de politică. Mi-am dat seama de gravitatea fenomenului.

Ne-au amanetat culorile, florile (trandafiri, crini etc.), siglele, ne-au amanetat şi pe noi, iar cetăţeanul amintit e un exemplu clar. Permiteţi-mi un exemplu mai dur: dacă s-ar fi tăiat la vene cetăţeanul turmentat, întâi ar fi curs politică, alcool şi apoi sânge. Când am spus că ar fi curs politică, nu mă refeream la abilităţi politice şi partea bună, dacă există una, ci la toxinele de care ar trebui să scăpăm. Poate că pe astea ar trebui să le donăm lor.

Mă gândesc la cei din zonele rurale. La o frecvenţă de patru ani, li se promite apă curentă, gaze şi în unele cazuri, electricitate, deci, un minim de trai, condiţii normale, care nu ar trebui să fie promisiuni cu miză electorală, ci starea normală pentru o ţară ca a noastră, în secolul XXI. După ani de mers la vot, ţăranii îşi dau seama că cea mai sigură cabină nu este cea de vot, ci, aceea din spatele grădinii, numită WC.

Viaţa lor este pusă în pericol deoarece, pe aceeaşi bucată de drum cu gropile aferente, merge ţăranul cu viţelul, cu purcelul, nepoţii cu bicicleta şi şmecheraşul cu BMW-ul furat sau muncit pe altă glie. Gropile nu sunt mari, sunt cam cât burdihanele celor ce promit, în cazul gropilor, curbura fiind spre interior. Aceasta deoarece nu le-au făcut drumurile din sat, pentru că „la putere” e un partid, la judeţ, e un primar din alt partid, iar la sat sau comună, e un primar din alt partid decât cele două. Nu mai spun de lipsa de cabinete medicale, de şcoli, din cauze identice. Şi, deci, politica are prioritate.
Mai nou, se pregăteşte pentru cetăţeni un sistem de coplată atunci când „doresc” să beneficieze de serviciile medicale, şi cum era de aşteptat, explicaţiile iniţiatorilor nu puteau să se înscrie decât în penibilul notoriu, cică: să nu se mai abuzeze de servicii. Nu cunosc români care să vrea să facă abuz de condiţiile din sistemul sanitar românesc. Şi, deci, stop îmbolnăvirilor, penibilul are prioritate!

Un patron de la o echipă de fotbal nu şi-a lăsat fiica să îmbrace o haină de culoare „amanetată” de un alt club, rival echipei tatălui ei. Ce copilărie tristă să nu ai dreptul la preferinţe pentru că ai un tată infectat, bolnav incurabil! Ce tristeţe să trăieşti într-o ţară amanenată!

Nu ştiu ce aş putea sugera unor cetăţeni a căror ţară e amanetată. Nu pot decât să sper, să fac tot ce ţine de mine, şi ştiu că nu sunt singur, ca să transform „campania” „Stop vieţii. Politica are prioritate!” în „Stop politicii. Viaţa are prioritate!”

Semnează S.N.